Când mă uit la oameni îmi place să văd doar partea frumoasă din ei, să cred că fiecare este o piatră prețioasă, care este șlefuită de viață mai devreme sau mai târziu. Tind să cred că nicio persoană nu s-a născut ca să fi la număr și că neapărat este bun la ceva.
Atunci când revin seara de la muncă îmi place să admir blocurile. Să observ dintr-o parte viața altor persoane, care își fac activitățile fără ca să știe că doi ochi curioși îi urăresc din geamurile troleibuzului. În acel moment mă gândesc că sunt zeci de gemuri luminate, care ascund probabil sute de istorii și destine, mii de lacrimi și zâmbet. Fiecare persoană pe care o zăresc după fereastră are povestea sa, are grijile și bucuriile sale.
Totodată mă gândesc oare ce se va afla în aceste blocuri peste o sută de ani. Sunt slabe șanse ca și copilul care s-a născut zilele trecute să ajungă peste atâta timp. Vor fi alți oameni cu alte istorii. Cu alte frici, cu alte bucurii. Dar cel mai ciudat va fi că ei nu vor ști istoria noastră (personală) așa cum nici noi nu știm cine a trăit în blocurile noastre cu un secol în urmă sau măcar ce a fost în acest loc.
Istoria continuă, așa cum și viața oamnilor va continua. Unii se nasc, iar alții mor și fiecare ia cu el o istorie, care cuprinde diverse stări, amintiri și trăiri. Probabil din acest motiv îmi plac să mă uit pe geamul din troleibuz: încerc să înțeleg ce istorie are în spate oamenii necunoscuți.
sursa pozei: stiripozitive.eu
Daniela Timofti 